Punctul pe I – Andrei Plesu
România e, în multe privinţe, o alcătuire paradoxală. De aceea e greu sistematizabilă, de aceea e greu de guvernat. Reuşim lucruri care, în mod normal, nu merg împreună. Reuşim de pildă, constatase deja Titu Maiorescu, să producem forme, pentru care ne lipseşte cu totul fondul. Aşa ceva nu e la îndemâna oricui. Şi ceea ce e spectaculos e că, una peste alta, ţara funcţionează, aşa paradoxală, aşa improbabilă cum este! Să dăm câteva exemple:
Una dintre neobişnuitele noastre reuşite este să avem un coeficient imens de poluare (în aer, în apă şi pe pământ), fără să avem o mare industrie. Industria noastră este sublimă, dar imperceptibilă altfel decât prin cantitatea de toxine pe care o emană. Ne otrăvim, aşadar, fără otravă sau, mai exact, obţinem otravă din te miri ce. O altă reuşită paradoxală: avem medici foarte buni şi spitale foarte proaste. E inexplicabil cum poţi avea medici de calibru, când mai tuturor le lipseşte instrumentarul necesar pentru a-şi face meseria onorabil. Şi totuşi şi-o fac. Medicul te salvează, „sistemul“ te omoară. Alt miracol: avem o mare concentrare de „atracţii turistice“ şi n-avem turism.
Turismul n-ar da rezultate la noi decât dacă s-ar generaliza un mod de teleportare a turiştilor, aşa încât ei să ajungă în faţa frumuseţilor patriei fără să aibă nevoie de drumuri, de hoteluri şi de servicii în general. Paradox colateral: suntem ospitalieri, dar umflăm grosolan nota de plată, pe baza ideii că „străinul“ trebuie jumulit. Mai departe: ne lăudăm cu elevi eminenţi, foarte bine calificaţi la felurite olimpiade internaţionale, dar ştim cu toţii că învăţământul autohton e în criză, că profesorii s-au descalificat, că şcolile sunt delabrate şi salariile sunt mici. Avem tradiţii agrare incontestabile, pământ fertil, mână de lucru, dar nu prea mai avem agricultură: mâncăm pâine turcească, fructe şi legume comunitare, iar carne şi produse din carne importăm din toată lumea. Suntem săraci, dar am umplut Bucureştiul de automobile pretenţioase, cârciumile sunt pline, călătorii români se înghesuie prin avioane trans-europene şi trans-atlantice cu bagaje de apocalipsă.
Suntem patrioţi, dar n-avem patriotism: adică nu ne preocupă grădinărirea limbii strămoşeşti, viitorul imediat şi concret al ţării, istoria ei, monumentele ei, instituţiile ei. Avem la chefuri romanţioase suspinuri naţionale, dar primul gând când ne amintim de ţărişoară e s-o delapidăm. Pe măsură ce avem elite mai puţine, dezvoltăm faţă de ele un dispreţ tot mai mare. Avem şomaj, dar muncim la negru, n-avem bani, dar ne descurcăm, suntem creştini, dar la câte un hram sau la câte o sărbătoare ortodoxă ne îmbulzim, ne ocărâm şi vociferăm ca o hoardă fără istorie şi fără credinţă.
Orice analiză a României contemporane (sau eterne?) se blochează, la un moment dat, în paradoxuri asemănătoare. Inventarul lor pare infinit. În rezumat, s-ar spune că ori avem evoluţii interminabile, care nu culminează niciodată într-un scop atins, ori avem împliniri care nu se justifică prin nicio evoluţie. Ori drum fără ţintă, ori ţintă fără drum. Creşterea organică, cu rezultat conştient şi previzibil, continuitatea, consecvenţa, organizarea, tenacitatea – iată virtuţile care ne lipsesc. Dar ne descurcăm noi şi fără…
Andrei Plesu
via e-mail
made in my reality 
Avem un George Enescu si un Dinu Lipatti, dar tineretul roman isi hraneste sufletul cu manele. Triste paradoxuri romanesti!
Sa las un raspuns ?! La ce ?
Asa suntem noi .
Nu cred ca suntem toti asa. Probabil la unii lipseste educatia iar la altii creantele apar din cauza sistemului.
Greu de explicat de ce luam doar ce-i rau si nu se prinde nimic din ce e bun. Ne-am facut un obicei de a da vina pe stat/sistem etc dar noi, fiecare in parte, cand vom recunoaste ca am gresit? Am ajuns in faza in care toata lumea se plange dar nimeni nu face nimic! Ar trebui initiata o campanie nationala de „nationalism”, de verticalitate si demnitate care sa cuprinda pe toata lumea: de la copil la batran; de la bogat la sarac; de la „cei mari” la „cei mici”. Pana in momentul in care nu vom fi demni de noi insine (in primul rand!) si pana nu vom cunoaste insemnatatea acestui cuvant, probabil nu avem nici o sansa. NE-AM OBISNUIT SA NE MINTIM PREA MULT PE NOI INSINE si e rusinos pentru noi, pentru voi, pentru societate.
Demnitatea inseamna sa nu minti, sa nu furi, sa nu arunci gunoaiele peste tot, sa nu te lasi calcat in picioare, sa nu te lasi manipulat de oricine, sa ai puterea de a discerne intre ce e bine cu adevarat pentru tine si linistea/binele tau si ce e rau. Pe cand o astfel de campanie??????
Ai dreptate in ceea ce spui, in mare parte. Insa o campanie necesita timp. Iar eu una nu il am pt ca sunt prea ocupata sa muncesc pt a mi asigura un trai decent. Si de aici se desprinde „vina sistemului”. Pt ca daca am avea un sistem educational decent, niste reguli morale nescrise, o socieate in care nu predomina familiile dezbinate si cu probleme, in care anturajele nu ar avea o putere mai mare de decizie decat cea a parintilor, in care presa nu ar insemna doar scandale mondene indecente, poate ca situatia actuala ar fi doar un vis urat. Insa nu e cazul la poporul roman si nu cred ca va fi vreodata.
Sunt Romania cea care se impinge si se injura, te vindeca si te omoara, castiga premii si isi lasa profesorii sa moara de foame, care se plimba in limuzine si care isi polueaza apele si aerul.
Ma regasesc partial in definitia ta sumara, deghizata in paradox. Esenta mea e aceeasi de mii de ani.
Cine esti tu sa ma judeci? Esti doar unul din „paradoxurile mele”.
Erau doar constatari 🙂
aici intervine rolul tau,dak poti sa schimbi ceva, fa-o,dak nu,inceark sa semnalezi si lucrurile bune,romania merita asta