Cred ca cel mai potrivit cuvant pt a descrie subtil societatea si oamenii este egoismul. Nu stiu daca asa a fost mereu. Daca este adevarata teoria cu vietile anterioare nu imi amintesc nimic din posibilele precedente. Poate gandesc subiectiv, nostalgic sau doar irational cand afirm ca in anii trecuti compasiunea pe care o aveam fata de semeni era la un nivel mai ridicat si nu, nu ma refer doar la mine. Iti amintesti cand ai facut ultima data un favor cuiva, iar asta fara a avea vreo obligatie sau sa astepti sa ti se intoarca? Am putea fi capabili de sacrificii si nu din iubire ci doar din altruism? Chiar… in afara de dex acest cuvant isi mai gaseste oare corespondent in cotidian? Cand ai dat ultima oara bani unui cersetor? Chiar daca stii ca acel copil va da banii mai departe unui „parinte” alcoolic, ori ii va folosi in alte scopuri mai putin constructive sau unui batran uitat de lume si parca pedepsit de Divinitate prin insasi propria existenta inconstienta? Apropo de asta, prea putine mi se par mai dezolante sau mai inumane decat un batran cersetor senil. Mi se pare a fi o „karma” extrem de scumpa. Mai grav este faptul ca de obicei uitam de familie si prieteni. Punem pe primul plan realizarea profesionala si aici nu ma refer la acumularea unor cunostinte vaste intr un domeniu ci la castigarea a cat mai multi bani. Bani care indiferent cat de multi vei avea nu ti se vor parea niciodata a fi suficienti. Iar oamenii mai mult ca orice alt lucru sunt perisabili ca si timpul. Intr un weekend sau intr o zi oarecare cand brusc iti vei aminti de ceea ce inseamna ei cu adevarat in viata ta, la fel de „volatila”, ei nu mai sunt ceea ce erau candva. Pt ca timul nu iarta pe nimeni. Nici macar pe tine. Si iti va fi dor … Si nu vei intelege multe cu toate ca prin excelenta esti un om realizat in acceptiunea ta si a altora. Dar poate asta este esenta. Si cine sunt eu sa judec?
Si… da, am vazut 7 pounds.
made in my reality 
In tinerete am luat contact cu lucrarile lui A. Adler si, una dintre ideile ce m-au marcat este aceea ca in viata esti singur. Nu cred ca e vorba de egoism, nici de lipsa de iubire fata de semeni ci doar de slabiciune umana, slabiciune ce duce subtil la autoizolare. E un fel de „self-control” care transforma fiinta umana, socibila prin definitie, intr-o vietate neadaptata, infricosata de relationarea cu exteriorul. Trecem fiecare gand, fiecare fapta prin filtrul propriei temeri si excelam in non-actiune. Generatii mai vechi sau mai noi de fantome, miscandu-se fara sa lase urme.
Sa fie oare pedeapsa acestei lumi? Sa te simti singur intr o mare de oameni? Cert este ca in ceea ce ma priveste unele fantome lasa urme :).
Singurătatea e tristă dar necesară. Auto-izolarea e doar o formă de autoapărare împotriva „zombilor” creaţi de societatea actuală.
Alternativa ar fi ştreangul sau derivatele… tratamentele pe bază de mercur, că tot am citit articolul despre Eminescu adineauri… în fine, se găseşte ceva.
fara astfel de alternative… 🙂
A închide ochii şi a pretinde că ceva nu există nu va face ca acel lucru să dispară. 😉
Alternativele există şi au fost folosite de către cei mai curajoşi care au deschis ochii mari şi nu le-a plăcut ce-au văzut.
Şi după cum ai văzut în cazul lui „nea Mihai”, există şi varianta „dacă nu vrei, te obligăm”.