„cugetari” din trecut

arta1

pierduta undeva in decorul unei actiuni petrecute intr o carte citita acum ceva vreme incerc sa ma readuc in prezent. dar reveria nu dispare. ma poarta ca si cand as fi in transa in locuri in care fizic nu am fost niciodata dar am ajuns cu ochii mintii.
ma gandeam la prea multe lucruri in acelasi timp. la mine, la altii, la interactiunea mea cu alte persoane. la faptul ca lumea in genere este bazata pe paradoxuri si contradictii, la vesnicul nonsens intre sentimente si ratiune. la faptul ca se spune „fiecare este iubirea vietii cuiva” insa de fapt este iubirea vietii altcuiva . ma gandeam la lucruri care candva ma dureau, ma afectau. la discutia aparuta spontan despre absenta sentimentelor si perceptia clepsidrei prin care se scurg. la dorinte inabusite inca din fasa sau la drame ce nasc frustrari. la faptul ca in spatele oricarei lacrimi materializate sau nu sta o traire intensa si de cele mai multe ori retinuta. uneori este greu sa traiesti cu tine. traiesti mai usor alturi de altii decat sa convietuiesti cu acel alter ego. iar cand fumezi pipa pacii monologand si scapand de conflicte… te simti gol, zambesti amar in coltul gurii incurajandu te ca te ai vindecat pt a face loc altor evenimente


e straniu sau poate e doar pt mine, ca exista momente in care realizezi cat de dezaxati sunt unii oameni. imi asum culpa din punctul de vedere al inconstientei, pt ca nu vreau sa vad de fapt ce este in spatele aparentelor. privesc omul cum as vrea de fapt sa fie si ii accept teatrul ieftin pe care il joaca. daca nu as face asta probabil m as izola.  inca viata are un fel „placut” de a ma surprinde.

Si timpul trece… ireversibil, irevocabil iar ranile uneori nu se inchid o data cu trecerea lui. Unele se adancesc… sporesc distanta, adancesc abisul. Ploua… ploua linistit si constant. Senzatie de toamna tarzie, de sperante inabusite, pierdute undeva in calea evolutiei. Sau poate a involutiei. Uneori imi doresc mai mult timp pt mine si pt cei dragi. Alteori as vrea sa plec departe… sa fug, precum instinctul de hoinar pe care cred ca l am avut mereu cu mine. O izolare totala fata de toti si toate. O casa pe malul marii, un calculator si un catel. Si o timida incercare de regasire, de impacare cu sinele. Poate ar trebui sa spun si sa simt mai rar „mi e dor”. Poate ar trebui ca acel dor sa ramana incuiat undeva .

~ de Hazy pe Februarie 10, 2009.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: