retoric
ne impunem singuri limite. ne punem singuri bete in roata. ne alegem uneori traiectorii aiuristice si abstracte. apoi invinuim providenta. nu avem curajul de a ne asuma si accepta propriul esec. ne complacem in situatii aberante uneori din comoditate sau teama. suntem sclavii propriilor dorinte, subjugati de principii si mituri apuse.
made in my reality 
ai tras niste concluzii reale (ca de obicei le vezi fff bine :)) )dar oare fara aceste „limite”,aceste „bete in roate”,fara aceste drumuri voluntar alese,cum ar fi viata noastra? nu ti se pare ca fiinta noastra are nevoie de de ele? nu crezi ca asa ne formam si ne conducem singuri spre autocunoastere?
este absolut normal sa iti trasezi aceste linii si anumite obiective, insa ma refeream la cele eronate pe care nu ni le asumam si mergem in „dulcea inertie”. un oarecare „somn al ratiunii care naste monstrii.” de asumarea esecului si a face ceva pt propria persoana. de a renunta la abandonul de sine si de a invata sa ne asumam culpa fara a mai blama pe altii pt rateurile noastre. 🙂